Am supraviețuit celei mai mari catastrofe feroviare din România
...22 iulie 1962. ora 05:44 dimineața. Răsărit de soare cu impresionant roșu de foc. Un tren în neobișnuit de mare viteză intră în curba strână din vecinătatea localității Chitila (la doar câțiva kilometrii de București). Vagoanele se clatină, la început într-un fel de legănat, apoi în balans din ce în ce mai îngrijorător. Călătorii intră în alertă. Peste câteva secunde răsună o bubuiutră, un tunet năprasnic. Călătorii se reped înfricoșați la ferestre...Văd îngroziți, înspăimântătoare imagini ale morții. Se aud jeluiri, gemete și strigăte disperate ale celor ce mai miscă într-o mare de sânge în care se zbat trupuri contorsionate, sfârtecate. Trenul deraiase.
... În violenta ieșire de pe sine și prăbușirea într-un târâș prelungit cu scrâșnete și vuiete ale morții locomotiva se culcase pe terasament, întru distrugere și măcel. Primele două vagoane și jumătate din cele cinci care compuneau garnitura fuseseră pur și simplu spulberate.
... Din prima jumatate de vagon scăpată de sub târâșul colosului de oțel, jumătate rămasă pe sine coboară târându-se, plini de sânge, cu chipuri albe, cu ochii privind spre nicăieri, cu strigăte înăbușite de spaima și de teama de a crede că ”nu s-au dus” câteva zeci de oameni. Sunt de toate vârstele. Ezită neputincioși între a se depărta de pericolul încă manifest (explozia locomotivei) și dorința de a ajuta pe cei care se opuneau neputincioși morții necruțătoare.
...Câțiva cetățeni, din mașini și autobuze care circulau pe șoseaua națională din imediata vecinătate aleargă spre câmpul tragediei. Unii tineri se încumetă să încerce intrarea în zona carnagiului. Supraviețuitorii sunt sprijiniți și purtați pe brațe pentru a fi culcați pe pământ într-un spațiu ferit de oroarea și disperarea unor noi posibile explozii. Ei acordă ceea ce s-ar putea numi exagerând, un fel de prim ajutor. Nu există materialele și instrumentele folositoare unor asemenea operațiuni. Nu este apă. De la un chioșc din apropiere, de peste drum, se cară permanent apă pentru a se stinge setea morții și arsurile rănilor ucigătoare. În jurul orei 6 și 32 de minute sosesc primele salvări și mașini ale miliției, câteva autobuze, cu salvatori specializați. Persistă și se amplifică strigătele disperate ale celor ce se opun cu disperare morții. Se aud vaiete sfâșietoare și horcăituri sincopate ale celor ce nu se mai pot întoarce din calea spre morminte. Se văd peste tot fragmente de trupuri omenești într-o desfășurare nebună, nedreaptă, înfiorătoare. Dacă mintea, sufletul și inima n-au luat-o razna, am simțit că văd o uluitoare nimicire a anatomiei umane asemănătoare pieirii în timpurile prezise pentru apocalipsă.
...Oamenii care au ajuns în această groaznică și nemiloasă capcană a morții plecaseră spre capitală, de undeva de la mal de Dunăre, spre chemările vieții de zi cu zi. Destinul negru cu durere și suferință, cu doliu și lacrimă i-a oprit la doi pași de întâlnirea cu ce își propuseseră în gând în folosul lor și al tuturor celor apropiați. I-a acoperit giulgiul și doliul. (Reci și mincinoase datele oficiale transmise peste cîteva zile anunțau doar 32 de morți și peste 100 de răniți.)
...Din ultimele două vagoane ale trenului morții coboară năuci și șocați de scrâșnetul prelungit și de vuietul neobișnuit al deraierii 84 de elevi și 11 profesori. Ce auziseră îngrozindu-i devine de neînchipuit și de nesuportat, când și văd. Plang, se închină, unii se prăvălesc la pământ alții fug îngroziți. Câțiva vomită. Dintre cei mai mari patru - cinci adolescenți vor să intre în zona dezastrului să dea ajutor. Nu reușesc. De fapt înțeleg că nu pot fi de folos, nu știu ce să facă și cum trebuie să se procedeze.
Elevii sunt la un moment dat grupați. Se verifică rapid starea fizică și cea psihică a tuturor. Se face apelul. Mulțumim lui Dumnezeu, sunt toți! O singură elevă, Vivi proaspătă absolventă a clasei a opta, a fost ușor rănită la cap.
În doar câteva ore viața lor a ajuns de fapt la un nou început. În cursul nopții ultimele vagoane ale trenului trepidau sub bucuriile vacanței începută într-o tabără de neuitat, în Deltă la Sulina. Adolescenții și începătorii în ale notorietății artistice cântau, glumeau, evocau isprăvile din minunatul debut al vacanței care le recompense un an de istovitoare muncă și studiu. Învățau cultură generală, luau lecții de muzică vocală și instrumentală, exersau și repetau mai multe ore pe zi. Practic, toți trăiau o copilărie, cu foarte puțină copilărie.
...Elevii care se întorceau din tabără erau așteptați la Gara de Nord de părinți, frați și surori, bunici cu flori și urări de bun venit. La ora 6 se anunță că trenul de Brăila avea întărziere 30 de minute. La 6 și 20 întârzierea se prelungește. La 6: 45 o nouă amânare. Cei ce așteptau devin nerăbdători, se impacientează, întreabă mereu de ce această întârziere. Nu li se spune nimic despre ce se întâmplase. La un moment dat pe peronul în care era așteptat trenul cu fii și ficele lor, părinții și cei ce îi însoțeau vâd oameni plini de sânge care pur și simplu se târăsc. Erau răniți. Ei spun că trenul cu care au călătorit de la Brăila a deraiat și că sunt foarte mulți morți și răniți. Părinții se năpustesc spre taxiuri și opresc mai multe mașini în circulație. La 7 și câteva minute ajung la locul tragediei. Gesturile și strigătele lor exasperate, stările de leșin și groază aplifică gemetele de suferință și de trecere în neființă ale victimelor din aria acoperită de sânge și cadavre. Am fost înconjurat de părinți care mă asediau cu întrebări sugrumate, cu amenințări și cuvinte grele ” Ce s-a întâmplat cu copiii noștri?” Mă acuză că nu le spun adevărul. Garantez, jur, sugrumat la rându-mi, că niciun copil nu a pățit nimic. Toți au plecat cu diferite mijloace de transport în comun sau cu autobuzele care au sosit spre școală. Nu sunt crezut sunt salvat de un posibil linșaj de martori ocular care confirmă tot ce le spusesem. Neîncrederea crește atunci când am refuzat să merg cu ei la liceu. Trebuia să rămân la vagoanele care mai erau pe șine, pentru a recupera și proteja cazarmamentul și obiectele luate la începutul vacanței din internatul școlii. Au plecat toți urgent spre liceu.
Câțiva dintre cei mai vehemenți au revenit la Chitila după ce s-au convins că le-am spus adevărul. M-au ajutat să recuperez tot ce aveam pe inventar. În jurul orei 11 și 33 de minute am plecat și eu cu ei...
... Constatarea finală că am fost binecuvântat de divinitate să trec peste încă o întâlnire cu moartea nu m-a bucurat deloc. Era a doua împrejurare în care am fost amenințat cu neființa. La 4 aprilie 1944 (aveam 7 ani și jumatate) a fost bombardată casa în care locuiam în comuna Militari, pe Bulevardul Alexandru cel Bun la numarul 77. Cele două camera în care trăiam împreună cu mama au fost rase de pe suprafața pământului. Dacă eram acasă pieream categoric, pentru că tata, care era pe front, ne asigurase într-o permisie, că americanii
nu vor bombarda niciodată Bucureștiul. În statistici ale vremii, a patra bombă a căzut pe casa noastră. A ”supraviețuit” doar un borcan cu dulceață făcută de mama. Au urmat și alte întâlniri cu moartea, dar am scris acum despre marea catastrofă ferovială din iulie 1962.
PS: Recent m-am întâlnit cu elevii din clasa la care am fost diriginte sărbătorind împreună cu ei împlinirea a 50 de ani de la absolvirea Liceului de Muzică numarul 1 și 52 de ani de la înfruntarea atât de dramatică a morții. Magda, Paul, Denisa, Horia, Viorica, Duțu, Marcela, Ioana, Brighitte și colegi in alte clase, au fost atunci cu mine. Aducerile aminte cu emoție ale ”renașterii” mele le-am scris acum pentru ei, pentru nepoții mei Maria și Cristian și pentru cei care cu zeci de ani în urmă mi-au susținut o oarecare notorietate. După alte decenii de obsedante gânduri proprii și de judecăți (?!) publice am rupt tăcerea pe care mi-o impusesem încă de la începutul perioadei de tranziție după decembrie 1989. Sper și rog să mi se scuze inconsecvența. Nu este exclusă și o mai amplă întoarcere în timp prin aduceri aminte.
Atunci, în iulie 1962 am aflat că există, că
poți gasi și învierea la întânirile cu moartea.
